Quintilian ( Marcus Fabius Quintilianus)     ( cca între anii 35 și 96)

Orator roman și teoretician al artei oratorice. S-a născut în Spania, într-o familie modestă și obișnuită. A fost educat la Roma. S-a pregătit pentru o carieră de orator juridic; în vremea împăraților Vespasian, Titus și Dominițian a apărut nu o dată la procese în calitate de avocat ( între anii 69 și 96), dar și-a câștigat faima nu datorită activității practice, ci ca urmare a celei teoretice și didactice. S-a pastrat în întregime doar scrierea Institutio Oratoria ( în douăsprezece cărți) – unul dintre cele mai prețioase izvoare  ale retoricii și pedagogiei antice. Din punct de vedere literar, cea mai interesantă carte este a zecea, în care Quintilian trece în revistă genurile poeziei și prozei grecești.
Este considerat a fi primul profesor de meserie care a întemeiat o școală de stat: Vespasian i-a acordat o pensie plătită din vistieria imperială. Quintilian a predat aproximativ douăzeci de ani arta retoricii tinerei elite romane – copiii celor mai de seamă și mai bogate familii romane. Printre ucenicii săi  s-au numărat Pliniu cel Tânăr și probabil, Juvenal. Lui Quintilian i-a fost încredințată educația moștenitorilor imperiali. Aflat la apusul faimei sale și fiind revunoscător casei imperiale, Quintilian îl lăuda în mod sincer pe Domițian, un tiran crud și sângeros, cu care era prieten și cu care, e posibil, împărtășirea aceleași idei. La rândul său Domițian îl ajuta pe Quintilian cu bani și onoruri; se presupune că Quintilian a devenit ” din retor, consul”, lucru nemaiîntâlnit la Roma. Viața lui Quintilian, în ciuda faptului că acesta a cunoscut culmea faimei și a bogăției, nu poate fi, cu atât mai puțin, catalogată drept fericită: tânăra lui soție și cei doi fii plini de teroarea tot mai crescută instaurată de Domițian, de exilarea părinților elevilor săi și a moștenitorilor împăratului. Quintilian a încetat să mai profeseze și și-a dat demisia, retrăgându-se din viața activă a cetății.
Quintilian este autorul scrierii Institutio Oratoria – cel mai complet manual de retorică din antichitate dintre cele care au ajuns până în zilele noastre.

* Vorbirea doicii trebuie să fie ireproșabilă.
* Fiecare lucru are parte de dreapta lui proprie.
* Orice cuvânt este folositor la ceva.
* Cel mai important lucru în arta oratoriei e să nu lași să se observe meșteșugul.
* Mincinosul trebuie să aibă o memorie bună.

  © Lenuș Lungu

Epimenide ( cca 630 – 572 î.Hr.)

Unul dintre cei șapte înțelepți antici greci; prezicător și poet semilegendar. S-a născut în insula Creta. Legenda spune că în copilărie, pe când păștea oile, a adormit într-o peșteră și a dormit 40 de ani. După ce s-au trezit, a simțit o atracție pentru activitatea sacerdotală și pentru creația poetică. I se atribuie purificarea Atenei de crimele săvârșite la altare în timpul așa-numitei răscoale a lui Hilon din Atena, salvarea Atenei de la epidemia de ciumă, precum și înălțarea templului Eumenidelor. Este considerat autorul unor poeme epice despre originea zeilor, constructorul corabiei Argos și inițiatorul călătoriei lui Iason și al argonauților.

* Prezicătorilor nu le este cunoscut decât ce s-a petrecut deja.
* Dacă cineva minte și singur afirmă că minte, oare minte el în cazul acesta sau spune adevărul?

Francesco Petrarca ( 1304-1374)

Poet și gânditor umanist italian. S-a născut în familia unui notar florentin. A studiat dreptul la Montpellier și și-a încheiat studiile la Bologna. A scris tratatul filozofic Despre disprețul față de lume, în care cânta dragostea față de femeie. Era fascinat de lumea antică, fapt care este evident în autobiografia sa, Scrisoare către urmași. De o însemnătate remarcabilă sunt versurile sale de dragoste, închinate iubitei sale Laura, pe care a cântat-o până la moarte. Lirica sa a avut o influență covârșitoare asupra evoluției întregii literaturi europene.
Scrieri: Un poem despre al doilea război punic, Africa, Canțonierul, cea mai renumită creație a sa, dedicată Laurei ( titlu italian, Rime in vita e morta di Madonna Laura), care conține sonete, canzonette, balade, madrigaluri; poemul Triumfuri.

* În treburile omenești nu există nimic desăvârșit și nu există muritor căruia, chiar și cel mai timid critic, să nu-i găsească un motiv pentru a-l terfeli.

* Totul devine mai greu, îndreptându-se spre final, cea mai funestă greșeală e ultima, și o singură oră funestă pronunță sentința pentru toți anii vieții.

* Cel mai bine e să scri așa cum albinele culeg mierea: nu lăsând florile neatinse, ci ducându-le în stup, unde din multe și diverse rezultă ceva unic, diferit și mai bun.

© Lenuș Lungu

Horațiu (Quintus Horatius Flaccus) (65-8 î.Hr.)

Horațiu (Quintus Horatius Flaccus)
(65-8 î.Hr.)

Poet antic roman.
S-a născut în sudul Italiei în famlia unui libert ( sclav eliberat). La vârsta de 20 de ani pleacă pentru a-și desăvârși educația. La vârsta de 22 ani primește titlul de tribun militar. După asasinarea lui Cezar, devine partizan al republicanilor.
În bătălia de la Philippi ( 42 î.Hr.), încheiată cu înfrângerea republicanilor, Horațiu a fugit de pe câmpul de luptă. După anunțarea amnistiei de către învingători, și-a cumpărat un post de secretar. Versurile lui Horațiu au atras atenția lui Vergiliu și al lui Varius Rufus. Ei l-au prezentat pe tânărul poet lui Mecenas, cel mai apropiat prieten al lui Augustus, iar în anul 38 î. Hr. Mecenas l-a primit pe Horațiu în rândul prietenilor săi. În anul 33 î. Hr., Horațiu a primit de la Mecenas un domeniu nu prea mare în regiunea munților sabinici ( Tivoli de astăzi), mulțumită căruia nu trebuia să se mai preocupe de câștigarea existenței de zi cu zi.
Apucându-se de poezie după dezamăgirea suferită ca urmare a înfrângerii de la Philippi, Horațiu și-a ales ca modele doi autori spirituali sarcastici: de la grecul Arhiloh ( aprox. 675-635 î.Hr.) a împrumutat iambul, iar de la latinul Lucillius ( aprox. 180-102 î.Hr.) – satira. Prima carte de satire al lui Horațiu ( el le-a denumit convorbiri) și care era formată din zece poeme scrise în hexametru, a apărut aprox. în anul 35 î.Hr. După victoria lui Augustus, aprox. în anul 30 î.Hr., Horațiu a aduna într-o nouă carte încă opt satire, adăugându-le șaptesprezece creații iambice, denumite epode. După aceea, în creația lui Horațius a avut loc o cotitură hotărâtoare. A găsit măsurile care să corespundă stării sale de spirit actuale pozitive în poezia lirică eolică ( adică menită a fi citită cu acompaniament muzical) de la începutul secolului al V|-lea î.Hr., la Alceu și Safo, din care s-a și inspirat. Între anii 30 și 13 î.Hr., Horațiu a compus patru cărți de versuri lirice, așa-numitele ode. Prima carte conține meditații filozofice în stil epicureic și, parțial, stoic. A doua carte este dedicată problemelor poeziei. Un loc însemnat îl ocupă scrisoarea către Pisoni despre arta poeziei, care încă din vechime era denumită ” știința poeticii”.
În următorii șase ani, Horațiu nu a mai compus versuri lirice ( în înțelesul antic al cuvântului). Împăratul Augustus îi încredințează lui Horațiu compunerea imnurilor în cinstea Jocurilor Secundare.
Acest lucru i-a adus poetului o faimă pe scară largă, după care s-a întors din nou la lirică. În anul 8 î.Hr., Mecenas moare, iar Horațiu i-a supraviețuit doar două luni. A fost înmormântat pe colina Esquillina, alături de Mecenas.
Creația lui Horațiu, un maestru fenomenal al versului, creatorul poeziei minții, strălucitoare și armonioasă, este una dintre culmile literaturii latine pe care el a îmbogățit-o prin noile măsuri ale liricii grecești. Știința poetică a servit ca o sursă de inspirație pentru Arta poetică a lui Boileau (anul 1674).

* Cumpătul nu seamănă cu zgârcitul.
* Originea nu se schimbă prin bogăție.
* Teme-te de laudele deșarte, învelite în blana vulpii.
* Marile promisiuni scad încrederea.
* păstrează-ți rațiunea în situații dificile.

© Lenuș Lungu