Cerul geme
cu lacrimi de argint
în oglinda timpului tău
netezind lent
un exil de tăcere
se simte
vocea plângerii
ca apa negată
la floarea esenței
de umbre rare și plictisitoare
pe obraji te-a tulburat
ai cerut iubire
să-ți mănânci și oasele
și cele câteva bucăți de piele
agățat de respirații
abia restrâns
tu
ostaticul unui suflet
lacom de mângâiere
ai vrut totul
și nu ai avut nimic.
© Lenuș Lungu
Gânduri de suflet 
Un gând despre „Plouă”